Posts
Stiu, prietenii or sa spuna ca am obsesii cu subiecte de genual asta, ca periodic dezbatem... Dar am vazut un episod din Sex & the city in seara asta si povestile mi-au trezit doua zone de intrebari d-alea grele...
1. Chiar e musai ca intr-o relatie unul sa fie "masculul alfa"? Unul conduce, celalalt e condus, somebody wins, somebody looses? De ce nu se poate cu egalitate? Echilibrul e dat de unul da/celalalt primeste? (si imi spunea cu naduf un amic despre cum toata viata a avut parte numai de Takers, iar el primea tot timpul rolul de Giver. Cand am ajuns la concluzia ca asta e, ar trebui sa ne ferim de Takers, a oftat "But they're so hot! Cannot resist..."). Famiile traditionale au un echilibru mai subtil, intre "ce pare" si "ce este": pare ca barbatul "da tonul, dar femeia "face de fapt muzica". Eu nu inteleg baletul asta... Si ce e cel mai simpatic: Miranda, cu cel mai puternic spirit de "mascul alfa" (career woman we all know, pretentioasa si foarte foarte cinica), isi asuma o relatie. Ce face? Se apuca de cumparaturi, incearca sa gateasca, sa-si descopere zeita ascunsa, se impiedica in voaluri, plange ca un copilas. Adica se neaga pe ea insasi! Da' de ce?!?
2. Cat de sinceri si cat de deschisi cu adevarat suntem in fata celuilalt? Carrie isi explica incapacitatea de a accepta bisexualitatea unui partener prin diferenta de varsta, el fiind mai tanar. Really? Adica i-ar fi fost mai usor sa accepte daca el avea 39 de ani? De unde pana unde? De ce nu se deschide si nu deschide subiectul direct, ci prefera intrebari absolut cretine de genul "sarut mai bine ca un tip"? De ce isi explica propria limita prin apartanenta la o alta generatie? Chiar exista "generatii"? Sau le trasam noi pentru a ne defini o zona de confort? "Cei mai tineri" sunt mult mai dispusi sa asculte, sa accepte, sa daruiasca decat cei din "generatia mea". De ce ne e frica? De ce incetam sa mai iesim, de ce nu ne mai e dor de discutiile interminabile pe conceptul de fericire, de ce avem tot mai putin timp pentru prieteni si pentru noi... toate sub motivul ca a trecut vremea lor?!?!
Labels:
my life
1. Chiar e musai ca intr-o relatie unul sa fie "masculul alfa"? Unul conduce, celalalt e condus, somebody wins, somebody looses? De ce nu se poate cu egalitate? Echilibrul e dat de unul da/celalalt primeste? (si imi spunea cu naduf un amic despre cum toata viata a avut parte numai de Takers, iar el primea tot timpul rolul de Giver. Cand am ajuns la concluzia ca asta e, ar trebui sa ne ferim de Takers, a oftat "But they're so hot! Cannot resist..."). Famiile traditionale au un echilibru mai subtil, intre "ce pare" si "ce este": pare ca barbatul "da tonul, dar femeia "face de fapt muzica". Eu nu inteleg baletul asta... Si ce e cel mai simpatic: Miranda, cu cel mai puternic spirit de "mascul alfa" (career woman we all know, pretentioasa si foarte foarte cinica), isi asuma o relatie. Ce face? Se apuca de cumparaturi, incearca sa gateasca, sa-si descopere zeita ascunsa, se impiedica in voaluri, plange ca un copilas. Adica se neaga pe ea insasi! Da' de ce?!?
2. Cat de sinceri si cat de deschisi cu adevarat suntem in fata celuilalt? Carrie isi explica incapacitatea de a accepta bisexualitatea unui partener prin diferenta de varsta, el fiind mai tanar. Really? Adica i-ar fi fost mai usor sa accepte daca el avea 39 de ani? De unde pana unde? De ce nu se deschide si nu deschide subiectul direct, ci prefera intrebari absolut cretine de genul "sarut mai bine ca un tip"? De ce isi explica propria limita prin apartanenta la o alta generatie? Chiar exista "generatii"? Sau le trasam noi pentru a ne defini o zona de confort? "Cei mai tineri" sunt mult mai dispusi sa asculte, sa accepte, sa daruiasca decat cei din "generatia mea". De ce ne e frica? De ce incetam sa mai iesim, de ce nu ne mai e dor de discutiile interminabile pe conceptul de fericire, de ce avem tot mai putin timp pentru prieteni si pentru noi... toate sub motivul ca a trecut vremea lor?!?!
0 comments:
Post a Comment