Me

1:24 PM / Posted by Marcus /

Eşti un om trecut prin viaţă“, îmi spune A..

Eu nu ştiu dacă să zâmbesc cu privirea sau s-o plec în podea. Pentru că nu ştiu cât de mult din mine e în cuvintele astea. De când mă ştiu, mi-am dorit să fiu bărbat, să am libertatea de-a imi asuma responsabilităţi - altfel, nu m-aş fi urcat la 19 ani într-un avion de Copenhaga, hotărât să mă iau în piept cu lumea! Un pic din teribilismul vârstei, desigur, atunci toate erau absolute: libertatea, evadarea, iubirea, speranţele. Acum ştiu că fiecare greşeală atrage după sine un ghem de temeri. Sau lecţii învăţate? Că nu există libertate fără responsabilităţi. Poate e vina ratelor de la bancă?!

Cu cât am mai mult, cu atât îmi doresc mai mult. Mai multă libertate, mai multă fugă de realitate, direct proporţional mai multă toleranţă la consecinţe. Încă simt că am bariere de doborât, ziduri de sfărâmat, prejudecăţi de călcat în picioare. Îmi place să fiu privit cu curiozitate, îndoială, fascinaţie, sete de contrarii. Încă mă lupt să mă ridic la înălţimea celui care vreau să fiu. Învăţ să nu-mi mai răsfrâng esenţa în orice oglindă.

And I’ve lived so many lives, though I’m not old

Munţii şi valurile şi ţările, străzile, acoperişurile, cântecele, sărutările, covoarele, covoarele de frunze, oraşul primăvara, trenurile, şoaptele, concertele în cluburi mici, lecţiile pe fugă, cărţile, mansardele, praful, armoniile improvizate… lungul meu drum spre mine. 20 şi-un pic de ani de lucruri frumoase care nu-mi sunt niciodată de ajuns. Şi depresiile, şi lacrimile uscate în ochii mei obositii, şi clipele în care mi s-a spus “nu contezi” şi “din cauza atitudinii nu vei face nimic”, criticile inutile, minciunile, dezamăgirile, discuţiile repetitive despre nimic, tăcerile care au durut… toate îmi par acceptabile, necesare, frumoase acum - pentru că m-au făcut ceea ce sunt. Până la urmă, va trebui să recunosc: devin încet, încet ceea ce-mi doream. Devin bărbat

Labels:

0 comments:

Post a Comment