N-am trait in timpul marii recesiuni 1929 - 1933 dar imi propun totusi sa recompun din presa interbelica tabloul perioadei de acum opt decenii pentru a intelege ceva dintr-un trecut care pare sa nu mai treaca. Demersul meu se vrea un inventar al lucrurilor de evitat pe timp de criza.
1929: „octombrie negru“
Şi în Marea Recesiune a secolului trecut lucrurile stăteau la fel ca acum: autorităţile abordau patetic şi neprofesionist criza. Cu câteva luni înainte, economia „duduia“, iar cu câteva luni după eram în colaps, băncile făceau apeluri disperate întru sprijinirea fragilului leu, profesorii stăteau din grevă în grevă, iar mai periculos părea „iredentismul maghiar“. Sinucigaşii perioadei, „jenaţi financiar“, se duceau pe lumea cealaltă lăsând în urmă datorii şi implorând iertarea băncilor creditoare.
În 1929, la finele unui deceniu de aur care estompase memoria macabră a Primului Război Mondial, criza a lovit din plin „România dodoloaţă“. Bursele s-au prăbuşit, marile companii au început să se clatine din temelii, iar „şomajul“ a devenit, dintr-un simplu cuvânt, o realitate cotidiană alarmantă. Niciodată n-a părut mai evidentă prăvălirea citadelei capitaliste decât în lunile şi în anii care au urmat acelui „octombrie negru“ din 1929.
Au trecut aproape opt decenii de atunci, România bate la porţile unei noi crize economice de proporţii, iar comedia şi tragedia încă alcătuiesc aluatul din care ţara îşi prepară soluţiile anticriză.
Criza, mereu prea departe
Wall Streetul se prăbuşeşte prima dată pe 24 octombrie 1929. La Bucureşti, veştile ajung însă mai greu. Era internetului nu transformase încă miile de kilometri în secunde-distanţă. Trei zile mai târziu, cel mai mare ziar românesc al epocii, „Universul“, dedică, în fine, o „casetă“ evenimentului: „La Bursa de efecte din New-York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.
Nici „Dimineaţa“, ziarul stângii politice, nu se grăbeşte foarte tare. Abia pe 1 noiembrie titrează pe prima pagină: „Crahul catastrofal de la Bursa din New-York“, descriind pe larg haosul de pe piaţa bursieră americană.
Când vine vorba de România, optimismul e în floare. Criza e mereu „a lor“, a celorlalţi, mereu în altă parte: „În general, bilanţul Băncii Naţionale arată că situaţia economică a început să se îndrepte în mod foarte temeinic şi îndreptăţeşte speranţa ca, pe măsură ce se va valorifica noua recoltă, îmbunătăţirea să se accentueze“.
Mai mult, pe 7 noiembrie, se desfăşoară, la Bucureşti, Adunarea generală extraordinară a Uniunii Industriaşilor. Despre criză şi posibilele sale efecte? Nicio vorbă. România îşi trăia încă iluziile departe de un tăvălug financiar ce avea să „muşte“, cu forţă şi pe neaşteptate, câteva luni mai târziu.
„Băncile sunt Dumnezeu“
Starea de „dulce visare“ caracteriza şi vârfurile eşalonului politic românesc. Pe 10 noiembrie 1929, Ion Mihalache, la acea vreme ministru al agriculturii, publica în „Universul“ o „Scrisoare către plugari“, în care sfătuia agricultorul român să se arunce în braţele băncilor: „Agricultura nu se mai face azi numai cu «oasele». Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. «Credit, organizare şi educaţie» sunt «Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh» al agriculturii române“. Un altfel de a spune că „Băncile sunt Dumnezeu“.
Prognozata modernizare a agriculturii dădea şi tonul reclamelor din paginile ziarelor româneşti. Iată, de pildă, un promo din „Universul“: „Calul este un animal răbdător şi iubit de toţi. El nu mai este însă la înălţimea cerinţelor moderne. Vechile prejudecăţi nu trebuie să continue. De ce nu v-aţi adresa Agentului Ford celui mai apropiat, cerându-i să vă dovedească foloasele şi economia pe cari le veţi putea realiza în comerţul Dvs. cu ajutorul unei camionete noi Ford. Acum este timpul pentru cercetarea acestei probleme, deoarece iarna vine cu paşi mari şi iarna în România este nu numai aspră, dar şi piedica cea mai de seamă în calea transporturilor cu cai“. Recesiunea venea însă cu paşi de gigant.
Oltenii şi dolarii falşi
Efectele crizei şi începutul recesiunii teribile care avea să afecteze România până la mijlocul anilor ’30 începeau să producă primii „descurcăreţi“. România profundă a avut în permanenţă anticorpii necesari pentru a dezlega iţele situaţiilor complicate: „De câtva timp s-a constatat că circulă în ţară noi bancnote false de 1.000 lei din seria celor falsificate în comuna Băileşti (Dolj). Bancnota se poate cunoaşte după hârtie, care este inferioară şi fără lustru. Culoarea bancnotei este închisă, iar filigramele nu sunt reuşite“.
Comedia nu se opreşte însă aici, căci în România începuseră să circule şi dolari falşi: „Tezaurul din Washington a înştiinţat poliţia Capitalei că s-au falsificat bancnote de 10 şi 20 dolari ai Băncii «Federal Reserve» din Missouri, seria 1928. Portretul lui Jackson, secretarul tezaurului, este imperfect“.
Şi dezbrăcaţi, şi cu banii luaţi
La sfârşitul lui iulie 1930, „Universul“ demarează o serie de reportaje sub titlul „Prin regiunile de munte ale Bucovinei“. Foametea, şomajul şi falimentul sunt imaginile cel mai des invocate. „Lipitorile satelor?“ Băncile, care iau dobânzi de 35%, şi cămătarii, majoritatea evrei, care cer 50-60%. Reporterul notează însă că sentimentul antisemit nu este răspândit. Şi, totuşi, câteva luni mai târziu, acelaşi „Universul“ titra pe prima pagină - „Provocatori de anarhie“, continuând: „Ţăranii evrei sunt împroprietăriţi, în vreme ce românii sunt dezbrăcaţi de cămătari. Ce să mai zicem de cazul de la Suceava descris de eminentul nostru confrate, d. C. Bacalbaşa? Acolo, primarul a închiriat oborul comunei unei asociaţii de 5 evrei, care luau câte 5 lei ţăranilor, ori de câte ori aceştia coborau din căruţe ceva, o scândură, un sac, orice. Când ţăranul n-avea cu ce să plătească îl dezbrăcau“.
„Să mai salvăm ce se mai poate salva“
Criza economică din perioada interbelică a fost una de supraproducţie, fiind agravată de scăderea puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. La nivel mondial, a explodat la jumătatea anului 1929, afectând producţia de fontă, cupru, oţel, huilă, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute, în depozite. În România, imaginea-simbol a epocii este cea a ţăranului vărsând laptele pe câmp sau dând foc grânelor.
Cămătari evrei
Cifre seci spun totul despre dimensiunea dezastrului. O anchetă întreprinsă de Ministerul de Justiţie în 1932 indica faptul că aproape 2,5 milioane de agricultori aveau de rambursat datorii, contractate până în 1931, în valoare de 52 de miliarde de lei. Datoria cuprindea doar creanţele la bănci, nu şi datoriile de la individ la individ, estimate la aproape 20 de miliarde. Reversul medaliei indica o realitate alarmantă: nu era sat sau comună care să nu aibă unul sau mai mulţi cămătari, români sau străini, mai ales evrei.
La începutul anilor ’30, preţul chintalului de grâu scăzuse sub nivelul cheltuielilor făcute pentru a-l recolta. Marii proprietari, care făcuseră eforturi financiare considerabile pentru automatizarea procesului agricol, s-au găsit în situaţia de insolvabilitate. Modelul american eşuase lamentabil în România interbelică.
Reacţia guvernului a fost, pe toată durata recesiunii, aproape catastrofală. Preţurile mărfurilor de producţie autohtonă s-au menţinut la nivelul anilor care au precedat criza, dovedindu-se exagerate în raport cu puterea de cumpărare a populaţiei. Mărfurile agricole, neprotejate de nicio măsură vamală, au fost lăsate la discreţia concurenţei internaţionale, ceea ce a contribuit la scăderea preţurilor respective cu 60-70% faţă de perioada 1928-1929.
Falimente bancare răsunătoare
În plus, o adevărată hemoragie financiară a afectat România la începutul anilor ’30. Firmele cu capital străin s-au retras de pe piaţa românească, încercând să limiteze pierderile şi să mai salveze o brumă de profit. Conform estimărilor neoficiale, între octombrie 1929 şi iulie 1931 au „ieşit“ din România peste 17 miliarde de lei.
Inevitabil, sistemul bancar a intrat în colaps. Printre cele mai răsunătoare falimente sunt, în epocă, Banca Ţării Româneşti şi Banca Bercovici, ambele din Bucureşti. Criza bancară, anunţată încă din 1930, dă naştere la o adevărată panică printre deponenţi. „Să mai salvăm ce se mai poate salva“, devine sintagma-simbol a epocii. Oamenii încep să-şi retragă masiv banii depuşi.
„Cer iertare băncei creditoare...“
Cronica sinuciderilor la români pe vreme de criză rămâne în acelaşi registru specific naţional: tragicomedia. Pe 3 februarie 1930, „Universul“ scria: „Marele comerciant angrosist din Capitală, Jean Eschenasy, s-a sinucis. În strada Gabroveni 4, el avea un mare magazin de manufactură. În ultimul timp ajunsese într-o mare jenă financiară, din care cauză se neurastenizase. Ieri-dimineaţă a plecat foarte abătut de acasă şi a spus fiului său că nu va veni la masă. La prăvălie a stat până la ora 1, când a plecat odată cu întreg personalul. Eschenasy avea însă o altă cheie şi după câtva timp s-a înapoiat în prăvălie şi s-a spânzurat. În buzunarul hainei sinucigaşului s-a găsit o scrisoare cu următorul conţinut: «Mă simt incapabil să mai rezist. Văd ruina mea şi a familiei mele. Cer iertare familiei, băncei creditoare şi celorlalţi creditori ai mei»“.
Pe 28 februarie ’30, altă tragedie subliniată în „Universul“: „Altă victimă a crizei financiare, marele comerciant Pandele Brătulescu şi-a pus capăt zilelor. (...) Afaceristul era descoperit cu 25 de milioane. În ultimul timp era foarte abătut şi din cauză că i s-a aplicat o amendă de 200 mii lei, în conformitate cu legea“.
Năsturel şi Conservatorul
Pe 2 martie 1930, alt necaz: „Ieri, s-a sinucis pe o alee din faţa Ştrandului de la şosea inginerul Dumitru Năsturel, de 46 de ani, trăgându-şi două gloanţe de revolver în tâmpla dreaptă. Asupra cadavrului s-au găsit două scrisori, una adresată fratelui şi sorei sale, iar a doua soţiei sale. Dela frate şi soră îşi ia rămas bun, arătând ca motiv al sinuciderii jena financiară. Scrisoarea adresată soţiei este mai detaliată. O roagă să-l ierte pentru gestul ce-l face şi o povăţuieşte să nu se descurajeze şi să continue a urma Conservatorul“.
Scuze faţă de societatea de înmormântări
Pe 4 martie: „D.H.L. Grossman, mare petrolist ploieştean, a încercat să se sinucidă astăseară, bând 500 gr. spirt în care dizolvase câteva pastile. Cauza acestei încercări disperate este situaţia financiară critică în care se găsea, provocată de ultimele scăderi de preţuri ale ţiţeiului. Dealtfel, era şi bolnav“.
Pe 18 iulie 1933, absurdul perioadei atinge nivelul maxim: „Răpus de mizerie şi urmărit de creditori, un bătrân comerciant din Ploeşti şi-a pus capăt zilelor. Anghel Goldstein a lăsat în urma sa trei scrisori. Una, adresată primului procurer, în care îşi explică fapta, rugând să nu i se facă autopsia. A doua, adresată societăţii Sacre de înmormântări, în care îşi cere scuze pentru deranjul ce îl produce, rugându-i să-l înmormânteze la un loc mai bun. A treia, adresată proprietăresei, nu a fost încă deschisă, destinatara nefiind în localitate. Anghel Goldstein venise în Ploieşti din Focşani la câţiva ani după război şi a deschis un mare magazin în plin centrul oraşului. Din cauza crizei care bântuie cu atâta furie, Goldstein a căzut în faliment. El nu s-a dat uşor învins, ci timp de aproape trei ani a luptat cu necazurile, încercând să se refacă. A fost însă imposibil. În ultimul timp, nefericitul bătrân a intrat ca vânzător la un magazin de manufactură, unde era mulţumit că-şi putea câştiga existenţa. Un creditor din Bucureşti însă, auzind că are o leafă, i-a făcut poprire pe ea, iar patronii magazinului la care funcţiona, ferindu-se de neplăceri, l-au concediat din serviciu. Ajuns pe drumuri, a pierdut orice speranţă şi a recurs la funestul gest al sinuciderii“.
„Statul se desinteresează complect de profesori“
Cu sau fără cele aproape opt decenii care s-au aşezat peste cea mai mare recesiune economică a secolului trecut, România pare să trăiască, mereu, în interiorul aceloraşi coordonate. Şi la sfârşitul lui 1929, ţara se confrunta cu problemele ce fac astăzi actualitatea: „Profesorii secundari îşi încep cariera cu 7.000 lei pe lună, adică cu atât cât costă numai chiria lunară a unei locuinţe modeste, iar pentru tot restul de cheltuieli ale unei vieţi de familie, statul se desinteresează complect, părăsindu-i absolut la voia întâmplării. Starea învăţământului nostru nu este decât efectul acestei crime politice împotriva profesorimii“. Şi, fiindcă aşa nu se mai putea, dascălii pregăteau o grevă de proporţii.
„Iredentiştii maghiari“
O altă piesă de mare audienţă astăzi făcea săli pline şi atunci - „Ungurii şi noi“. Mai conta că România se afla pe marginea unei recesiuni de care nimeni nu se arăta interesat? Ţara îşi ducea războaiele cu „duşmanii“:
„La serbările naţionale organizate de iredentiştii maghiari au luat parte, în calitate de delegaţi ai partidului maghiar din România, domnii Iosef Nemes şi Sandor Fischer. În Bucureştii a toate răbdător, ca şi în toate oraşele din Ardeal, propaganda maghiară a reuşit să introducă filme iredentiste. Şi guvernul tolerează propaganda criminală în ţara noastră şi se crede obligat să dea sute de milioane foştilor funcţionari maghiari care au refuzat să depună jurământu. Dulce ţară...“.
1930 a venit însă cu veşti proaste pentru toată lumea. În ciuda optimismului naiv care contaminase discursul public în preajma crahului bursier, deceniul al patrulea n-avea niciun gând să menajeze destinele românilor.
„Universul“ descrie magistral starea naţiunii: „Greutatea de a trăi se simte din nefericire tot mai apăsat în ţara aceasta bogată şi cu procentul celei mai puţin dense populaţii în raport cu suprafaţa. Greutatea de a trăi se simte în rândurile claselor nevoiaşe - printre muncitorii din industrie, printre ţăranii lipsiţi de pământ, printre proletariatul intelectual. Vin la Bucureşti din toate colţurile ţării. Vin lucrători şomeri şi vin absolvenţi de şcoli superioare, licenţiati, doctori şi diplomaţi ai diferitelor academii de studii din străinătate, agăţaţi toţi de speranţa că vor cuceri aici un post cât de modest sau că vor găsi orice alt rost provizoriu până la un viitor «mai bine». Dar cum vin aşa se întorc. Ba, de cele mai multe ori nici nu mai au cu ce să se’ntoarcă“.
Sacul, mai scump decât conţinutul
Urbanitatea precară a României interbelice era însă doar o parte a problemei. Pătura rurală însuma încă procentul cel mai însemnat de populaţie. În consecinţă, cel mai afectat de recesiune. „Le dăm foc!“, ameninţau peste tot ţăranii, puşi în faţa preţurilor derizorii la care se comercializau produsele agricole. „Tragedia producţiei noastre şi-a atins punctul culminant. Costul unui sac gol e mai mare decât produsul cu care se umple. Pentru un bilet de cinematograf unde poţi admira pentru o oră pelicula «Amanta abandonată» trebuie să duci la casă un sac cu 60 de kg de orz sau o cisternă de ţiţei“, scria „Universul“. Concluzia, la mijlocul lui 1930, nu putea fi decât una: „Trecem prin împrejurări cum n-au mai fost. A ajuns cuţitul la os“.
„Trecutul sbuciumat al poporului“
Ca de obicei, istoria e chemată să justifice „de ce ni se întâmplă“. Pe 3 „decemvrie“ 1929, ţărănistul Mihai Şerban a ţinut un antologic „discurs cu ocaziunea desbaterii adresei de răspuns la mesajul de deschidere a sesiunii corpurilor legiuitoare“. „Poporului românesc, aşezat la porţile răsăritene ale Europei, i-a revenit partea cea mai ingrată din diviziunea de roluri şi de muncă, în evoluţia istorică a neamurilor. Chiar atunci când valurile de năpastă ale migraţiunii popoarelor n’au putut fi pe deaîntregul oprite de piepturile strămoşilor noştri, totuş ele au trecut mult slăbite spre apus, unde adesea s’au aşezat dela sine. Aceste lupte au cerut sacrificiul unei părţi a fiinţei noastre etnice“. Ţărănistul descrie corect starea economiei româneşti care s-a grăbit „să facă o Cameră de comerţ înainte de a avea una a Agriculturii“: „Fiind vorba de un Stat agrar, trebuie să subordonăm problema agricolă cauzei agricultorului. Căci dacă vom mai continua cu concepţia depână acum, acestuia nu-i mai rămâne drept parte decât resemnarea în mizerie sau emigrarea, sau revolta“. Concluzia nu poate fi decât una, în cheie mistică: cu ajutorul bunului Dumnezeu, trecem noi şi de asta, pentru că: „Merită acest popor, prin originea şi trecutul său sbuciumat, prin calităţile rasei şi bogăţia zestrei sale, o soartă mai bună în concertul civilizaţiei contemporane“.
Labels:
chill
Posts
