Live what you love

Am stat niţel să mă gândesc de ce e aşa. Cred că am înţeles. În afara şcolii, din motive evidente, mă străduiesc să fiu obiectiv. Efortul obiectivităţii este important, pentru că este o specie de altruism. O specie săracă, dar autentică. Nu mă gândesc la mine însumi în discuţia din timpul liber, ci doar la interlocutor. În timp ce, în timpul şcolii, când întîlnesc un coleg, egoismul natural intervine, şi primul fel în care îl consider e în relaţie cu mine însumi.

Cu alte cuvinte, dacă aş căuta oameni interesanţi, i-aş căuta ca să îmi facă mie plăcere, şi acest lucru mă va împiedica definitv să mai fiu interesat de altul, din moment ce sunt de fapt interesat doar de mine însumi. Să cauţi oameni interesanţi e din start sortit eşecului. E ca la principiul incertitudinii, când nu poţi să determini şi poziţia şi energia unei particule, pentru că simpla încercare ar modifica fie poziţia, fie energia particulei. Putem afirma fără să ne înşelăm că există un principiu al incertitudinii umane, conform căruia nici un om nu poate fi cunoscut cu adevărat, în toate aspectele sale.

Aşadar, dragii moşului, atâta timp cât căutaţi oameni interesanţi, nu o să-i găsiţi. Poate doar, dacă aveţi noroc foarte mare, exact acolo unde nu-i căutaţi. Încetaţi să-i căutaţi, ăsta e primul pas. Fără el nu se poate, dar după el sunt mulţi, şi io nu-i ştiu. Ştiu doar că trebuie să îl asculţi pe celălalt, de adevăratelea, şi să simţi ce simte şi celălalt, dar nu punându-te în locul lui, imaginându-te sau asemănându-te lui, fiindcă şi asta e un soi de egoism.

Oamenii sunt nişte marginali. Perspectiva ne face să ne imaginăm în centrul lumii, dar nu suntem acolo, pentru că acolo am vedea mai uşor altceva decât pe noi înşine. E probabil ca fiecare, oricare punct din Univers să fie centrul Universului, cu excepţia punctelor noastre de vedere.