Live what you love

Am avut azi ocazia sa revad cativa prieteni dragi. Inca nu pe toti si nici pe cei care ma asteptau... sa ne luam ramas bun unii de la altii. Ce sentiment ciudat a fost sa stiu ca nu ma voi mai vedea saptamanal cu acei oameni. Singurul fapt ca ne stim de 3 ani si am lucrat in echipa de multe ori si stim multe unii depre altii ne face sa ne simtim atasati unii de ceilalti. Si e atat de greu de la un moment dat incolo sa-ti faci prieteni.

Ati observat? Prietenii nu sunt ca aia din autobuz de care te lipesti si fara sa vrei. E nevoie de timp si rabdare si tot felul de ingrediente necunoscute (numite si “chimie”). Ne lipim intre noi in mod bizar si e nevoie de ceva providential. De sincronizare, de exemplu.

Nu prea stiu exact cum functioneaza, stiu doar ca unele persoane din viata mea imi sunt ca niste prelungiri.

Cand am cazut pe 1 Mai si mi-am spart capul, am crezut chiar ca o sa mor. Cam asta banuiesc ca ar fi crezut oricine daca ii curgea sange siroaie pe ceafa. Sentimentul e ciudat. Nu prea stiam ce sa fac.

Dar nu am intrat in panica. Eram cu una din prietenele mele cele mai bune. Am mai multa incredere in ea decat in mine insumi.
Stiam ca orice s-ar intampla, ea va lua o decizie corecta. Ca va fi alaturi de mine (eram numai noi doi la munte) si ca va face tot ceea ce este omeneste posibil sa imi fie bine. Si asa s-a si intamplat.

Cel mai valoros lucru cu care ne putem mandri: prietenii.

Acei oameni care ar lasa orice ca sa ne sara in ajutor. Persoanele cu care nu te vezi saptamani, luni in sir si stii totusi ca sunt acolo, ca oricand veti vorbi din nou, va fi ca si cand nu s-ar fi intrerupt legatura. Oamenii carora le-ai da pe mana si copiii, si casa, si cele mai importante secrete. Fara sa eziti. Pentru ca iti asumi deciziile lor ca si cum ar fi ale tale.

Zilele astea m-am simtit foarte norocos. Foarte bogat. Imi iubesc mult, mult de tot prietenii. Si, dupa familie, ei sunt ce am mai scump pe lume.