Live what you love

Ne straduim sa fim normali. Sa ne comportam normal. Sa ne dorim cadouri normale ... Cautam in disperare sa ne incadram in aceste limite nescrise ale normalului pentru a fi ... considerati normali.

Inventam dorinte normale, cand de fapt ne dorim cu totul altceva. Tanjim dupa trecut, insa ne e frica sa recunoastem sau pur si simplu nu ne gandim la asta. Daca ne dorim ceva ce nu avem sau nu putem avea putem fi catalogati obsedati de acel ceva, si deci nu suntem normali. Ne este teama sa recunoastem cand pierdem ceva important . . . atat de important ca simtim ca ne-am pierdut o parte din noi ... Asta inseamna ca ne recunoastem invinsi de fata cu ceilalti. Asta e deja prea mult de "admis": se pare ca putem trai cu sufletul uscat insa nu vrem sa stie si ceilalti ... ce paradox!

De ce as vrea sa fiu normal? De ce daca asta presupune tristetea sufletului meu? Sa fiu sincer, ceea ce-mi doresc este imposibil de obtinut. Vreau ca unei persoane sa i se indeplineasca dorinta facuta la inceputul acestui an: "imi doresc sa fii fericita si sa ti se indeplineasca toate dorintele si eu sa fac parte din ele..." Ei si acum ce sa faca daca nu i se indeplineste dorinta? Nu pot face nimic. Pentru ca daca ei i se neaga indeplinirea dorintei ... toate dorintele mele dispar fara a cunoaste implinirea ...Tocmai pentru ca nu pot primi cel mai frumos cadou ... am inceput sa caut pentru ceilalti. Eu nu mai vreau nimic pentru mine. Eu sunt bine asa cum sunt. Sa vedem ce putem face pentru ceilalti. Pot sa le doresc si sa sper ca li se va indeplini macar cea mai "normala" dorinta a lor, pentru ca cea mai ascunsa si ravnita dintre ele... cine stie? ar insemna mult prea multa fericire...

Ca sa nu mai fiu un visator, o sa doresc tuturor sa li se indeplineasca cel mai real vis si le spun celor mai norocosi dintre noi, care ajung la fericire, sa savureze toate clipele ... si sper sa ii tina cat mai mult ... si in cinstea mea :)