Posts
Între zâmbetul aerian al unui copil de gradiniţă şi zâmbetul îngheţat al unui om trecut prin viaţă se deschide un infinit rastel de posibilităţi. De la un nivel anume mai departe, în principiu toată lumea trebuie să zâmbească. Ceea ce e bine. Încrâncenarea este primul reflex, cel mai periculos, cel mai răspândit şi cel mai păgubos. Dacă pierzi şansa zâmbetului, atunci când vrei să fii ameninţător, când faci figuri complicate, ai multe şanse să te împiedici, să te bâlbâi, să-ţi tremure privirea, să te scarpini la nas şi să te dai de gol când minţi şi spui că ăsta e adevărul. Cele mai multe reacţii ne îndreaptă colţurile gurii în jos, ne obligă la o depresie apriorică, la un conflict inevitabil şi subînţeles, pentru că asta e calea nervilor. Şi de aici poate începe un stil de viaţă.
Mă gândeam la toate conflictele pe care le-am avut sau la care am asistat şi care în mod evident nu se sprijineau pe mii de focoase nucleare. Era mereu vorba despre cât de repede îţi cedează nervii, despre cât de repede începe o avalanşă de replici între oameni echilibraţi doar de furie. Cele mai stupide întâmplări îi separă pe unii pe viaţă, îi fac să nu se mai salute, să se sfâşie în gând for ever şi să se tot caute pentru un deznodământ mereu amânat, dar mereu anunţat. Mă supără uneori încruntarea mea ca răspuns la încruntarea unor oameni pe care dacă nu-i dispreţuiesc, măcar mă umplu de milă, dacă mă gândesc mai bine.
Întotdeauna, toate conflictele astea sunt previzibile, sunt fireşti, toate privirile sunt de câini care pot primi cu aceeaşi bucurie un şut sau o mângâiere. Doar că această păcătoasă nevoie de a avea dreptate aşa cum crezi tu că trebuie să sune dreptatea, adică umilitoare pentru cel cu care o împărtăşeşti, te ajută să obţii infinit mai multe atacuri la gleznă decât s-ar fi întâmplat dacă ai fi păstrat un zâmbet în colţul gurii şi undeva în rotunjimea minţii. Iar lipsa relaxării nu are cum să atragă altceva decât încrâncenare. Un cuvânt apăsat, o privire şuie, atunci când spui ceva neplăcut, pot să dinamiteze un uriaş porumbel al păcii cu care crezi că defilezi pentru că ştii că reprezinţi măcar normalitatea, ca să nu atingem alte cauze mai complicate.
Puterea stă mereu în zâmbet, chiar şi atunci când seamănă cu cinismul sau iresponsabilitatea. Şi e infinit mai greu de realizat, de asimilat şi practicat decât orice formă de furie. E mai greu să-ţi iasă ochii din cap de râs decât de nervi. Şi asta rămâne mereu o lecţie despre forţele care locuiesc în tine. De la un moment dat ar trebui să începi să faci exerciţii de râs, de zâmbit, măcar, de îndreptare a spatelui sau a comisurilor, ar trebui să încerci să-ţi surprinzi inamicii de care îţi pasă cu daruri sau cu gesturi largi.
Era o poveste despre un poet foarte simpatic, care întâlnindu-se la o recepţie cu un tip care jurase că o să-l sfâşie, un duşman neîmpăcat şi nemilos, nu a făcut decât să-şi deschidă larg braţele, să-şi manifeste scurt şi intens bucuria de a-l revedea, cu continuarea unei intense şi pacificatoare strângeri în braţe, ca între nişte bărbaţi care, în ciuda tuturor chestiilor ce îi despart, găsesc umorul şi celelalte resurse care îi fac să încheie prieteni acea incredibilă îmbrăţişare.
Dacă ne gândim că acea îmbrăţişare poate fi mai mult decât o formă superioară de apărare, atunci poate că şi puterea de a înţelege uşurătatea lucrurilor şi greutatea cuvintelor, acest joc infinit de subtil în care nimeni nu pierde definitiv, devine un punct de concentrare pentru toate credinţele noastre în formele exterioare de manifestare a puterii. Întotdeauna există o voce bine stăpânită, o privire subtil-pătrunzătoare, un scop bine definit, un zâmbet care revine chiar şi în momentele delicate şi peste toate acea senzaţie a puterii pe care trebuie doar să-ţi doreşti să o stăpâneşti.
Labels:
my life
Mă gândeam la toate conflictele pe care le-am avut sau la care am asistat şi care în mod evident nu se sprijineau pe mii de focoase nucleare. Era mereu vorba despre cât de repede îţi cedează nervii, despre cât de repede începe o avalanşă de replici între oameni echilibraţi doar de furie. Cele mai stupide întâmplări îi separă pe unii pe viaţă, îi fac să nu se mai salute, să se sfâşie în gând for ever şi să se tot caute pentru un deznodământ mereu amânat, dar mereu anunţat. Mă supără uneori încruntarea mea ca răspuns la încruntarea unor oameni pe care dacă nu-i dispreţuiesc, măcar mă umplu de milă, dacă mă gândesc mai bine.
Întotdeauna, toate conflictele astea sunt previzibile, sunt fireşti, toate privirile sunt de câini care pot primi cu aceeaşi bucurie un şut sau o mângâiere. Doar că această păcătoasă nevoie de a avea dreptate aşa cum crezi tu că trebuie să sune dreptatea, adică umilitoare pentru cel cu care o împărtăşeşti, te ajută să obţii infinit mai multe atacuri la gleznă decât s-ar fi întâmplat dacă ai fi păstrat un zâmbet în colţul gurii şi undeva în rotunjimea minţii. Iar lipsa relaxării nu are cum să atragă altceva decât încrâncenare. Un cuvânt apăsat, o privire şuie, atunci când spui ceva neplăcut, pot să dinamiteze un uriaş porumbel al păcii cu care crezi că defilezi pentru că ştii că reprezinţi măcar normalitatea, ca să nu atingem alte cauze mai complicate.
Puterea stă mereu în zâmbet, chiar şi atunci când seamănă cu cinismul sau iresponsabilitatea. Şi e infinit mai greu de realizat, de asimilat şi practicat decât orice formă de furie. E mai greu să-ţi iasă ochii din cap de râs decât de nervi. Şi asta rămâne mereu o lecţie despre forţele care locuiesc în tine. De la un moment dat ar trebui să începi să faci exerciţii de râs, de zâmbit, măcar, de îndreptare a spatelui sau a comisurilor, ar trebui să încerci să-ţi surprinzi inamicii de care îţi pasă cu daruri sau cu gesturi largi.
Era o poveste despre un poet foarte simpatic, care întâlnindu-se la o recepţie cu un tip care jurase că o să-l sfâşie, un duşman neîmpăcat şi nemilos, nu a făcut decât să-şi deschidă larg braţele, să-şi manifeste scurt şi intens bucuria de a-l revedea, cu continuarea unei intense şi pacificatoare strângeri în braţe, ca între nişte bărbaţi care, în ciuda tuturor chestiilor ce îi despart, găsesc umorul şi celelalte resurse care îi fac să încheie prieteni acea incredibilă îmbrăţişare.
Dacă ne gândim că acea îmbrăţişare poate fi mai mult decât o formă superioară de apărare, atunci poate că şi puterea de a înţelege uşurătatea lucrurilor şi greutatea cuvintelor, acest joc infinit de subtil în care nimeni nu pierde definitiv, devine un punct de concentrare pentru toate credinţele noastre în formele exterioare de manifestare a puterii. Întotdeauna există o voce bine stăpânită, o privire subtil-pătrunzătoare, un scop bine definit, un zâmbet care revine chiar şi în momentele delicate şi peste toate acea senzaţie a puterii pe care trebuie doar să-ţi doreşti să o stăpâneşti.
2 comments:
tare:D:D;;)
Super tare..ji ai foarte mare dreptate..puterea sta in zambet..cu toate ca nu mereu avem parte de el..totul vine de la sine..chiar daca vrem..chiar daca nu..
Post a Comment